Terapie de familie

Părintele care ai vrea să fii

“De ce lucrezi cu părinții când copiii au probleme?” Aceasta este marea nedumerire care se naște în mintea celor mai mulți părinți de la care primesc solicitări de terapie pentru problemele copiilor lor.

Copiii nu au probleme, ci reacționează la ce se întâmplă în jurul lor. Ei sunt simptomul sistemului din care fac parte. Comportamentul lor îi uimește, neliniștește, alarmează sau contrariază pe părinți, ca urmare încearcă diverse metode de schimbare. Pentru copii.

Metodele lor sunt de cele mai multe ori ineficiente sau funcționează doar pe termen scurt. Acesta este de obicei momentul în care părintele exasperat, sau neliniștit, sau confuz, sau iritat, sau îngrijorat, sau temător, sau etc... apelează la psihoterapie.

Dacă psihoterapeutul are formare în terapie de familie, va privi tabloul în întregime, nu doar ce face copilul, ci mai ales ce fac părinții în răspuns la ce face copilul, de fapt, toți cei cu care interacționează. Va pune întrebări despre contextul în care se desfășoară comportamentul problematic, va fi interesat de secvențele de interacțiune și relațiile în care este integrat acel comportament. Acesta este locul și ținta schimbării.

Noua perspectivă permite o privire de ansamblu mult mai amplă, îmbogățită cu detalii deseori ignorate, dar care explică comportamentul și reacțiile copilului. De cele mai multe ori, cea mai simplă metodă de a-l schimba pe celălalt este să te schimbi tu primul. Așadar, dacă vrei ca copilul tău să-și schimbe reacțiile sau comportamentul, începe schimbarea cu tine însuți/însăți. Pentru copilul pe care ți-l dorești, pentru părintele care ai vrea să fii.

Terapie de cuplu

Nu irosiți conflictul

Oamenii au istorii unice, povești nespuse, opinii diferite, perspective complexe și convingeri înrădăcinate. Suntem creatori de sens și atribuim semnificații personale realității în care trăim. Dar fiecare construiește propria realitate, diferită de a celui de lângă el. Procesul e natural și firesc, însă duce adesea la ceartă și conflict.

Cuplurile ajung la terapie tocmai în acest punct. ”Ne certăm prea mult. Nu mai comunicăm. Ne-am îndepărtat. Nu mă ascultă. Nu mă înțelege. Nu-i pasă. Nu știu ce vrea. Nu e acolo pentru mine.” Nu certurile sunt adevărata problemă - dacă s-ar opri puțin să privească cu obiectivitate și un strop de detașare ar remarca că există un tipar similar în fiecare discuție aprinsă și în fiecare război. Diferă doar contextul și pretextul. 

În orice critică stă un sâmbure de adevăr, pentru că în spate regăsim o dorință neîmplinită și o nevoie fără răspuns. Cea mai importantă întrebare este sub ce formă le transmitem celuilalt. Într-o formă pe care o înțelege ușor și o descifrează corect? Sau ca reproșuri, acuze, critici, cicăleli, atacuri, pedepse, amenințări, umilințe, jigniri, ironii, tăceri, bosumflări, retrageri, evitări...

Fiecare partener are nevoie de un proces de introspecție care să ajute la clarificare și conștientizare. În terapie învață să-și privească propriile experiențe și devine conștient de bagajul pe care-l poartă. Însă nu se naște conștientizare fără durere, ne spune Jung. E simplu să gândim că lucrurile nu merg bine din cauza celuilalt, dar principalul obiectiv este să ne întoarcem privirea către sine pentru a descoperi unde am rămas blocați. Conflictul nu e altceva decât o oportunitate de creștere și dezvoltare. Nu-l irosiți.

La ce ajută psihoterapia...

“...poate că psihoterapia nu este întotdeauna suficientă, 
dar este întotdeauna necesară.”
Henry Ey

Foarte multe persoane au dificultăți de comunicare și relationare cu cei din jur, le este greu să se integreze și acomodeze la locul de muncă, într-o echipă, sau chiar în viața personală, în relațiile cu cei apropiați, partenerul, copiii sau părinții, tocmai pentru că nu se cunosc suficient de bine, nu știu să-și descopere/valorizeze punctele tari sau vulnerabilitățile, calitățile sau defectele.

Acest lucru ni se poate întâmpla fiecăruia în diferite momente ale vieții, iar ceea ce simțim și trăim ne consumă intens din punct de vedere psiho-emoțional, generând stări conflictuale, frământare, neliniște, nemulțumire, stres... Îți sună cunoscut?

Cu cât știi și descoperi mai multe lucruri despre tine, cu atât îți poți valorifica și eficientiza mai bine potențialul de care dispui, și cu atât ai mai multe șanse de a obține ce dorești. Paradoxul este că pentru a te schimba trebuie să te cunoști foarte bine așa cum ești, ori tocmai acest aspect îl  neglijăm cu toții de cele mai multe ori.

TU când ai “privit” ultima dată cu atenție înlăuntrul tău ? Cât de multe lucruri ai putea să spui – autentice și profunde – despre TINE, despre ce te atrage sau te îndepărtează, despre ce te supără sau te încântă cu adevărat ?

Infidelitatea

Infidelitatea este un fenomen complex cu consecințe importante asupra persoanelor implicate în acest proces. Fidelitatea într-o relație de cuplu este înțeleasă, în sens larg, ca loialitate, devotament, statornicie. Baza de la care pornesc cei doi parteneri este o promisiune (adesea nerostită sau neprecizată) că totul va fi bine și nimic nu se va schimba între ei, că vor fi alături “la bine și la rău”, ajutându-se și sprijinindu-se reciproc.

Așadar, după cum se vede, nu este vorba doar despre promisiunea de a avea un singur partener sexual, ci de respectarea unor principii și valori esențiale. Așa se explică paleta bogată de trăiri care copleșesc membrii cuplului când întâlnesc fenomenul infidelității – sunt încălcate toate aceste principii și valori, promisiuni și speranțe, dorințe și nevoi, un destin așteptat împreună.

Infidelitatea reprezintă încălcarea acordului prezumat de loialitate și de exclusivitate mutuală sexuală și emoțională. Cum înțelegem conceptul depinde însă de normele sociale și culturale ale societății la care ne raportăm în momentul respectiv. Cum definim infidelitatea și cât de nuanțată este această definiție ține de valori, norme, obiceiuri, cutume, așteptări și prescripții morale, legale, economice, sociale, culturale ș.a.

Fenomenul infidelității se referă la o relație emoțională și/sau sexuală între două persoane, în care cel puțin una dintre ele are statutul de persoană căsătorită sau implicată într-o relație stabilă și exclusivă. Este transgresarea unor limite morale, legale, sociale, culturale, de fapt, a unui sistem de valori dintr-o societate sau cultură. Întrebarea principală este dacă aceste limite au fost discutate, clarificate și bine precizate înainte de căsătorie sau au fost dictate și impuse fără drept de apel. Au fost negociate și acceptate de ambele părți? În cele mai multe cazuri răspunsul este nu.

Ca bază de plecare pentru discuția din acest capitol vă propun să analizăm câteva mituri despre infidelitate, selectate la întâmplare, dar sunt mult mai multe care fac referire la domeniul relațiilor extramaritale.

MIT: Infidelitatea este tipic masculină.

MIT: Infidelitatea apare când dragostea dispare.

MIT: Infidelitatea duce la ruptura relației.

MIT: Partenerul care înșală caută doar sex.

MIT: Partenerul înșelat suferă enorm și este distrus.

Teoria atașamentului

Teoria ataşamentului a lui John Bowlby este una dintre cele mai cunoscute şi utilizate teorii din psihologie în ultima jumătate de secol. De-a lungul timpului a generat numeroase studii, cercetări, lucrări de specialitate şi a atras profesionişti din psihologie clinică, psihiatrie şi psihoterapie, psihologia dezvoltării sau a personalităţii, psihologie socială şi multe altele.

În lucrările sale, Bowlby arată că nevoia de ataşament face parte din necesităţile de bază ale fiinţei umane, este înnăscută şi are drept scop supravieţuirea. Individul se naşte cu o serie de comportamente pre-programate (attachment behaviors), destinate să îi asigure apropierea şi conexiunea cu persoanele de îngrijire (attachment figures), pentru că acestea îi pot oferi protecţie, siguranță, alinare şi confort (fizic şi emoţional).

Această predispoziţie înnăscută este, de fapt, un sistem adaptativ de evoluţie a fiinţei umane, care măreşte probabilitatea de supravieţuire – la naştere copilul nu este dotat sau pregătit pentru a rezista mediului exterior fără ajutorul adultului/îngrijitorului.

Interacţiunea cu ceilalţi este, așadar, crucială pentru dezvoltarea individului. Conform teoriei ataşamentului, în primul an de viaţă copilul dezvoltă scheme/modele operaționale - reprezentări de sine şi celălalt - care se bazează pe interacţiunile timpurii cu îngrijitorul său primar (de regulă, mama).