Teoria atașamentului

Teoria ataşamentului a lui John Bowlby este una dintre cele mai cunoscute şi utilizate teorii din psihologie în ultima jumătate de secol. De-a lungul timpului a generat numeroase studii, cercetări, lucrări de specialitate şi a atras profesionişti din psihologie clinică, psihiatrie şi psihoterapie, psihologia dezvoltării sau a personalităţii, psihologie socială şi multe altele.

În lucrările sale, Bowlby arată că nevoia de ataşament face parte din necesităţile de bază ale fiinţei umane, este înnăscută şi are drept scop supravieţuirea. Individul se naşte cu o serie de comportamente pre-programate (attachment behaviors), destinate să îi asigure apropierea şi conexiunea cu persoanele de îngrijire (attachment figures), pentru că acestea îi pot oferi protecţie, siguranță, alinare şi confort (fizic şi emoţional).

Această predispoziţie înnăscută este, de fapt, un sistem adaptativ de evoluţie a fiinţei umane, care măreşte probabilitatea de supravieţuire – la naştere copilul nu este dotat sau pregătit pentru a rezista mediului exterior fără ajutorul adultului/îngrijitorului.

Interacţiunea cu ceilalţi este, așadar, crucială pentru dezvoltarea individului. Conform teoriei ataşamentului, în primul an de viaţă copilul dezvoltă scheme/modele operaționale - reprezentări de sine şi celălalt - care se bazează pe interacţiunile timpurii cu îngrijitorul său primar (de regulă, mama).

***

Aceste modele operaţionale interne (internal working models) rămân relativ stabile de-a lungul timpului şi au efecte de durată asupra noastră. Schemele includ cerinţe, aşteptări, speranţe, convingeri, valori legate de sine/celălalt şi pornesc de la receptivitatea şi disponibilitatea mamei – ca figură principală de ataşament – faţă de copil.

Cu timpul, ele devin tiparele pe care le folosim/aplicăm în relaţiile cu ceilalţi şi modelează felul în care gândim şi simţim în legătură cu persoana noastră şi persoanele semnificative (din relaţiile apropiate). Astfel, copilul, iar mai târziu adultul, dezvoltă aşteptări de la sine şi ceilalţi care-i modelează percepţia de sine (ca fiind dorit sau nu; demn de iubire și îngrijire sau nu) şi de ceilalţi (ca fiind disponibili la nevoile sale sau nu; se poate baza pe ei sau nu).

Nevoia de afiliere este un instinct natural şi constituie fundamentul socializării; după naştere, suntem dependenţi de ceilalţi pentru hrană, protecţie, alinare, îngrijire ş.a. Scopul sistemului de ataşament este de a asigura sentimentul de securizare care ne ajută să percepem lumea ca un spaţiu sigur, fiindcă ştim că ne putem baza pe celălalt pentru protecţie şi sprijin (aşa se formează ataşamentul securizant).

Ataşamentul securizant permite formarea unor abilităţi şi competenţe necesare ulterior în viaţă pentru stabilirea şi menţinerea unor relaţii satisfăcătoare cu ceilalţi. Ataşamentul nu apare spontan şi dintr-odată, ci se construieşte în urma interacţiunilor repetate dintre copil şi primii săi îngrijitori (de regulă, părinţii). Legătura emoţională dintre nou-născut şi mamă este evidentă şi direct observabilă, iar interacţiunile lor timpurii sunt sursa ataşamentului primar.

“Prima legătură pe care o cunoaşte copilul, legătura cu propria lui mamă, devine, prin forţa lucrurilor, primul model a ceea ce este o relaţie şi a ceea ce poate aştepta de la ea.” (Bowlby)

Copilul va folosi legătura stabilită cu prima persoană de îngrijire ca pe un “refugiu sigur” – safe haven – spre care se întoarce de fiecare dată când se simte în pericol. Aici primeşte confortul şi suportul emoţional de care are nevoie. De aici pleacă mai departe să exploreze lumea.

Teoria ataşamentului a fost amplu expusă şi sistematizată de Bowlby în cele trei volume din Attachment and Loss (1969-1982), contribuind semnificativ la explicarea etiologiei şi manifestărilor tulburărilor psiho-emoţionale la copii. Sistemul de ataşament are un rol important în copilărie, fireşte, dar “matricea primară de ataşament” se menţine şi funcţionează de a lungul întregii existenţe a individului, influenţându-i comportamentul în cuplu şi în relațiile cu propriii copii.

Nevoia de contact este una din nevoile fundamentale ale fiinţei umane şi constituie un element cheie pentru supravieţuire. Conectarea emoţională este una dintre cele mai profunde nevoi; avem nevoie de ceilalţi pentru satisfacerea nevoilor de validare şi afiliere şi pentru a stabili legături emoţionale sigure şi stabile. Ulterior, prietenii, iar mai apoi partenerul de cuplu, devin figurile principale de ataşament, spre care individul se îndreaptă în momentele de dificultate/distres. Separarea şi distanţa emoţională faţă de partener sunt percepute drept pericole, iar lipsa de răspuns (ex. liniştire, îngrijire, suport ş.a.) din partea figurii de ataşament generează o reacţie de “panică primară”. 

Cercetările şi rezultatele provenind din studii longitudinale au arătat că efectele relaţiilor de ataşament stabilite în copilărie se prelungesc şi în viaţa adultă şi se reflectă în relaţiile cu partenerul sau copiii. Relaţia primară de ataşament devine un tipar pentru celelalte legături emoţionale semnificative pe care persoana le stabileşte de-a lungul timpului cu cei apropiaţi, mai întâi în familie, apoi la nivel social, iar ca adult, cu partenerul de cuplu. 

Prin urmare, ataşamentul adult este acea legătură emoţională puternică dintre două persoane, în care rând pe rând, cei doi actori din relaţie funcţionează ca “bază de siguranţă” unul pentru celălalt. Fiecare dintre noi putem să facem faţă mai bine evenimentelor stresante dacă avem lângă noi pe cineva în care avem deplină încredere şi de la care putem cere/primi ajutor la nevoie. 

*Capitolul face parte din manualul Terapie de familie (vol. II).