Infidelitatea

Infidelitatea este un fenomen complex cu consecințe importante asupra persoanelor implicate în acest proces. Fidelitatea într-o relație de cuplu este înțeleasă, în sens larg, ca loialitate, devotament, statornicie. Baza de la care pornesc cei doi parteneri este o promisiune (adesea nerostită sau neprecizată) că totul va fi bine și nimic nu se va schimba între ei, că vor fi alături “la bine și la rău”, ajutându-se și sprijinindu-se reciproc.

Așadar, după cum se vede, nu este vorba doar despre promisiunea de a avea un singur partener sexual, ci de respectarea unor principii și valori esențiale. Așa se explică paleta bogată de trăiri care copleșesc membrii cuplului când întâlnesc fenomenul infidelității – sunt încălcate toate aceste principii și valori, promisiuni și speranțe, dorințe și nevoi, un destin așteptat împreună.

Infidelitatea reprezintă încălcarea acordului prezumat de loialitate și de exclusivitate mutuală sexuală și emoțională. Cum înțelegem conceptul depinde însă de normele sociale și culturale ale societății la care ne raportăm în momentul respectiv. Cum definim infidelitatea și cât de nuanțată este această definiție ține de valori, norme, obiceiuri, cutume, așteptări și prescripții morale, legale, economice, sociale, culturale ș.a.

Fenomenul infidelității se referă la o relație emoțională și/sau sexuală între două persoane, în care cel puțin una dintre ele are statutul de persoană căsătorită sau implicată într-o relație stabilă și exclusivă. Este transgresarea unor limite morale, legale, sociale, culturale, de fapt, a unui sistem de valori dintr-o societate sau cultură. Întrebarea principală este dacă aceste limite au fost discutate, clarificate și bine precizate înainte de căsătorie sau au fost dictate și impuse fără drept de apel. Au fost negociate și acceptate de ambele părți? În cele mai multe cazuri răspunsul este nu.

Ca bază de plecare pentru discuția din acest capitol vă propun să analizăm câteva mituri despre infidelitate, selectate la întâmplare, dar sunt mult mai multe care fac referire la domeniul relațiilor extramaritale.

MIT: Infidelitatea este tipic masculină.

MIT: Infidelitatea apare când dragostea dispare.

MIT: Infidelitatea duce la ruptura relației.

MIT: Partenerul care înșală caută doar sex.

MIT: Partenerul înșelat suferă enorm și este distrus.

***

MIT: Infidelitatea este tipic masculină.
FAPT: Nu este tipic masculină, ci prevalent masculină.

Încă de la rapoartele Kinsey din anii `50 știm că procentul infidelilor bărbați este mai mare decât cel al femeilor. La vremea respectivă, studiile indicau aproape dublu. În prezent diferențele sunt mai mici, dar numărul bărbaților care înșală este totuși mai mare decât al femeilor adulterine. În Statele Unite al Americii, trei studii au indicat faptul că 10-15% femei și 20-25% bărbați au întreținut relații sexuale extraconjugale cel puțin o dată în viață. În linii mari, am putea spune că proporția bărbați - femei este 3:2.

Așadar, infidelitatea nu este doar atributul bărbatului, nu rezidă în ADN-ul masculin și nu e o caracteristică pe care o dobândește ereditar. Dar este un fenomen prevalent masculin, iar în explicarea cauzelor putem descoperi factori biologici, psihologici, sociali, culturali, economici, juridici ș.a. 

Dacă luăm în considerare contextul socio-cultural, trebuie să precizăm că secole la rând infidelitatea masculină a fost permisă, acceptată, ba chiar aprobată social și nesancționată. Societatea a fost organizată mult timp în jurul privilegiilor masculine. Spre exemplu, în Codul Penal de la 1800, soțul care comitea omor pentru că și-a surprins soția adulterină în flagrant delict beneficia de circumstanțe atenuante.

Pentru a înțelege mai exact fenomenul infidelității, poate ar fi utile câteva precizări conceptuale despre monogamie. Monogamia este o formă de organizare a căsătoriei în care un bărbat are o singură soție, iar femeia un singur soț. Așadar, un singur partener pentru tot restul vieții.

Căsătoriile întemeiate pe pasiune și sentimente romantice sunt destul de recente în istoria umanității, poate din ultima sută de ani sau un pic mai mult. La bază, uniunea dintre două persoane avea cu totul alte premise: prezervarea averii, menținerea originii nobiliare, a numelui sau rangului social, interese care vizau clasa ori statutul politic, social, economic, stilul de viață ș.a. Astfel, căsătoriile erau aranjate în familie din aceste considerente și sunt încă multe locuri în lume în care se păstrează această regulă. 

Bărbatul putea să facă cât de mulți copii, dar cei care aveau drepturi și privilegii erau numai cei rezultați în urma căsătoriei legale. În aceste condiții, fidelitatea femeii față de partenerul desemnat era obligatorie, pentru ca soțul să aibă certitudinea că urmașii sunt sânge din sângele său, iar moștenirea familiei se păstrează. Societatea a impus valoarea fidelității mult mai imperios femeii comparativ cu bărbatul.

Există și alte explicații care încearcă să clarifice numărul mai mare de infideli în rândul bărbaților – spre exemplu, teoriile evoluționiste despre supraviețuirea și perpetuarea speciei; teoriile medicale care susțin că instinctul sexual al bărbatului este mai ridicat decât al femeii; teoriile sociale care afirmă că individul nu este în mod natural monogam; de asemenea, percepții și stereotipuri sociale care încurajează și promovează imaginea bărbatului cu mai multe partenere, dar blamează și sancționează femeia cu mai mulți parteneri. Iată așadar un dublu standard care se aplică aceluiași fenomen – infidelitatea – în funcție de rolul social și diferențele de gen.

În unele comunități adulterul este imoral, în altele este ilegal, ba chiar pedepsit cu moartea. Există țări în care doar persoana căsătorită este găsită vinovată și pedepsită; în altele, ambii participanți sunt considerați vinovați, indiferent de circumstanțe, iar în alte locuri, numai femeia poate fi acuzată de adulter. Spre exemplu, adulterul se pedepsește cu moartea în Brunei, Arabia Saudită, Somalia și Yemen, țări care aplică cu strictețe legea islamică (Shari'a).

Adulterul a fost dezincriminat în România abia în anul 2006. Până la dezincriminare, acțiunea penală pentru această infracțiune se punea în mișcare la plângerea soțului înșelat și se pedepsea cu amendă sau cu închisoare de la o lună la 6 luni.

***

MIT: Infidelitatea apare când dragostea dispare.
FAPT: Grija și afecțiunea pentru celălalt partener pot coexista cu inițierea unei relații noi.

Aici trebuie să facem încă din start câteva delimitări conceptuale între dorință sau atracție sexuală și iubirea statornică din relațiile de lungă durată. Iubirea și dorința nu se confundă, se completează.

Dragostea nu este același lucru cu atracția sexuală. Există o perioadă în viața fiecărui cuplu când aceste fenomene sunt similare și se suprapun perfect – etapa îndrăgostirii – când pasiunea și atracția sunt la cote maxime. Ulterior iubirea se transformă, are mai multe etape în evoluție și manifestare, cu timpul sentimentele devin trainice și statornice. Deși iubirea rămâne constantă, pe parcurs atracția sexuală poate să scadă sau chiar să dispară. Un partener poate să simtă iubire pentru persoana cu care își împarte de atâta timp viața, dar nu mai resimte atracție sexuală față de aceasta. 

Astfel, nu este obligatoriu ca infidelitatea să apară atunci când nu mai merge relația de cuplu – de multe ori relația funcționează bine în alte domenii –, lipsește însă atracția, pasiunea, scade intimitatea sau sinceritatea. Spre exemplu, unul din parteneri are dorințe sexuale pe care nu îndrăznește să le exprime în fața celuilalt din teama de respingere, umilire, rușine sau vinovăție. În timp se instalează obișnuința, rutina, apare înstrăinarea sau implicarea în alte activități, membrii cuplului sunt prea ocupați sau copleșiți de multe alte responsabilități și nu le mai rămâne loc de parteneriat romantic, ci doar pragmatic.

Tot acest tablou îl regăsim frecvent în multe cupluri cu relații de lungă durată. Se poate întâmpla ca de-a lungul timpului o persoană implicată într-o relație de lungă durată să resimtă atracție față de altcineva, dar nu va pune în practică obligatoriu aceste dorințe. Monogamia este o alegere; la fel și infidelitatea.

În societatea actuală oamenii sunt încurajați spre dezvoltare proprie, spre explorare și împlinire personală mult mai mult ca în trecut. Pare că fericirea a devenit condiție obligatorie în prezent. În același timp, a crescut numărul ocaziilor, ofertelor și tentațiilor de a iniția și a avea mai multe relații romantice / intime. Atunci când atracția întâlnește oportunitatea, oamenii se lasă mai ușor cuprinși de fervoarea momentului și pun în act dorințele și fanteziile. Un studiu din SUA a arătat că la congresele și convențiile profesionale din marile hoteluri au loc cele mai multe aventuri extraconjugale între participanți.

***

MIT: Infidelitatea duce la ruptura relației.
FAPT: Nu toate relațiile se destramă după infidelitate.

Realitatea ne arată că infidelitatea nu pune capăt invariabil căsniciei. Sunt cupluri în care partenerii au decis să rămână împreună, alții s-au separat, iar alții au integrat infidelitatea, în sensul că acum au o relație deschisă în care își oferă unul altuia posibilitatea sau permisiunea de a avea relații în afara căsătoriei. 

Aici o să aduc în discuție termenul poliamorie care reprezintă practica sau stilul de viață în care sunt acceptate mai multe relații intime concomitent, în care toți partenerii sunt în cunoștință de cauză și își exprimă acceptul. Poliamoria nu se confundă cu swing, un termen mai vechi care desemnează schimbul de parteneri sexuali, fără alte relații dincolo de activitatea sexuală. Persoanele poliamoroase au legături sentimentale și sexuale, sunt implicate în viețile partenerilor pe multiple planuri și dezvoltă intimitatea de cuplu/relație. 

Acest termen nu se aplică partidelor de sex recreațional sau ocazional, orgiilor anonime, aventurilor de o noapte, activităților de prostituție sau sex comercial, aventurilor extramaritale sau monogamiei în serie. Consecutiv, poliamoria a generat termenul de polifidelitate, care presupune relații de iubire multiple cu contacte sexuale limitate la partenerii aceluiași grup.

Sunt și situații în care căsnicia a devenit mai puternică după infidelitate, odată cu îmbunătățirea comunicării și sporirea intimității dintre parteneri. În plus, calitatea unei relații în totalitatea ei nu poate fi evaluată strict după episodul extramarital – acesta este un fapt singular care ține de multe circumstanțe, dar nu este reprezentativ și nu are cum să definească relația per ansamblu. 

Procesul de reparare a relației după infidelitate este mult mai dificil și costisitor emoțional decât cel de părăsire a relației. E mai greu să rămâi în relația care nu merge și să încerci să repari, să construiești din nou, să o iei de la capăt cu alte premise, decât să pleci, să te separi și să nu mai privești înapoi. Însă, pericolul pentru cel care pleacă este că poate aduce problemele cu sine în noua relație pe care o va începe (schimbă persoana, dar nu problema).

***

MIT: Partenerul care înșală caută doar sex.
FAPT: Împlinirea nevoilor emoționale constituie adesea motivul infidelității, atât la femei, cât și la bărbați.

Firește, este importantă împlinirea nevoilor sexuale, dar la fel de importante sunt și nevoile emoționale. Spuneam mai înainte că de multe ori în cuplurile de lungă durată interacțiunea se transformă într-un parteneriat pragmatic, dar se pierde relația romantică. 

Există situații în care bărbatul înșală pentru a se valida ca persoană care contează (care are valoare). Dacă acasă rolul lui este doar de tată, aducător de venit sau partener de griji și responsabilități, dar undeva pe drum s-a pierdut rolul de soț, iubit și, prin urmare, de bărbat, căutarea valorizării în altă parte devine adesea probabilă și posibilă. Este aceeași situație și pentru femei – aventura cu un alt bărbat o ajută să se simtă din nou femeie, adică dorită, iubită, admirată, valorizată pentru ceea ce este, nu pentru ceea ce face.

La bărbați întâlnim în plus o situație particulară, pentru că suntem tributari unor mentalități cu vechime, dar care ne influențează încă gândirea, acțiunile, convingerile și comportamentul. Prin tradiție, bărbatul caută împlinirea în exterior, primind mai multă satisfacție de la reușitele din afara spațiului casei. În schimb, căminul este prin excelență terenul femeii. 

Ar trebui să privim tabloul mai larg și să ne punem întrebări despre distribuția rolurilor în familie, înainte și după apariția copiilor – vom descoperi niște cerințe care încarcă femeia cu un procent mult mai mare de responsabilitate casnică comparativ cu bărbatul. 

În încheiere, putem spune că infidelitatea nu e (numai) despre sex. Este despre neimplicare și neparticipare, lipsa satisfacției, a sincerității și intimității. Poate tocmai de aceea supără și doare atât de tare.

Un studiu extins pe tema infidelității din SUA a relevat faptul că bărbații sunt mai deranjați de infidelitatea sexuală decât femeile. 54% dintre bărbați comparativ cu 35% dintre femei au declarat că îi supără infidelitatea sexuală, în timp ce 65% dintre femei au spus că sunt mai afectate de infidelitatea emoțională față de 46% dintre bărbați.

Răspunsurile pot fi justificate și interpretate dintr-o perspectivă antropologică, așa cum am mai discutat anterior. În trecut, bărbații solicitau fidelitatea femeilor pentru stabilirea cu certitudine a paternității. Astfel, sexul masculin a dezvoltat o gelozie centrată pe relațiile sexuale. Pe de altă parte, pentru femei este foarte serioasă problema infidelității emoționale pentru că poate conduce la părăsirea relației, echivalând cu abandon și pierderea resurselor de supraviețuire pentru sine și pentru copii.

***

MIT: Partenerul înșelat suferă enorm și este distrus.
FAPT: Sensul și semnificația acestui fenomen complex sunt întotdeauna subiective.

Însemnătatea infidelității este diferită pentru fiecare individ în parte. Percepția fenomenului depinde de locul și timpul în care a crescut și s-a format, de societate și cultură, de convingeri și valori, dar și de aspecte mult mai pragmatice, economice sau legale.

În trecut au existat momente în istoria umanității când era acceptat un număr mare de parteneri. Chiar și în prezent persistă culturi în care este permisă căsătoria cu mai mulți parteneri (poliginia în Africa). Sunt însă alte țări sau culturi în care familiile se destramă sau survine sinuciderea celui înșelat, după aflarea veștii adulterului partenerului de viață. Diferența vine de la semnificația acordată acestui concept.

Așadar interpretarea depinde foarte mult de normele socio-culturale din timpul și locul în care trăiește individul. Oamenii construiesc sensul și însemnătatea – “povestea” – din jurul infidelității și trebuie să avem în vedere că nu reacționează toți la unison. 

Am vorbit la începutul acestei discuții despre fidelitate și sensul absolut pe care i-l acordă anumite persoane, mizând cu întreaga ființă pe valoarea devotamentului. În astfel de cazuri, individul simte că se prăbușește și este desființată existența complet atunci când se întâlnește cu fenomenul infidelității. 

Dar infidelitatea are legătură în primul rând cu persoana celui care înșală, nu a celui înșelat. Este vorba despre nevoile sale, ce vrea să primească și ce-i lipsește. Este vorba despre cine este și cine ar vrea să fie alături de o nouă persoană. Însă partenerul înșelat resemnifică gestul ca ceva personal – “cum ai putut să-mi faci una ca asta...”

Abordarea terapeutică a infidelității presupune trei faze ale recuperării: 
1) gestionarea impactului inițial, momentul după aflarea veștii, când ambele persoane sunt activate emoțional și copleșite de o sumă de trăiri – rușine, umilință, vinovăție, teamă, dar și furie, neîncredere, dorință de răzbunare ș.a.
2) înțelegerea contextului și factorilor care au influențat inițierea altei relații – acest pas presupune o privire lucidă, analiza atentă a stadiului relației, contribuția celor doi parteneri la calitatea relației, implicarea și participarea lor în relație.
3) acordul privind ce vor face în continuare – rămân împreună sau merg pe drumuri separate. Acceptarea și iertarea sunt necesare indiferent dacă drumurile celor doi continuă sau nu împreună.

În terapie, partenerii sunt ajutați să se exprime emoțional, să-și clarifice dilemele, temerile, să descopere opțiunile și să decidă informat cu privire la ce doresc să facă pe viitor. Rolul terapeutului este de a ajuta cuplul sau individul să hotărască ce va face în continuare cu privire la partener, la propria persoană și la relație. Este un prilej de reevaluare, redescoperire, deschidere și înțelegere profundă.

***

MIT: Infidelul alege o persoană mai tânără și mai frumoasă.
FAPT: Infidelul alege persoana alături de care se simte diferit.

Premisa acestui mit este că ar fi ceva în neregulă cu partenerul/partenera – “a îmbătrânit, s-a îngrășat, nu se ocupă de aspectul exterior, nu se mai ocupă de mine, nu-mi dă atenție, nu-i pasă de noi” și lista ar putea continua la nesfârșit. Clișeele sociale afectează mai ales femeia – infidelitatea bărbatului este resimțită ca un eșec în plan personal.

Mintea umană este predispusă la a căuta explicații și a raționaliza evenimentele, a justifica într-un sistem comprehensibil ce se întâmplă. Dar explicația nu rezidă întotdeauna în posibilele defecte ale partenerului, nu aici stă de cele mai multe ori motivul relației extramaritale. Partenerul care înșală nu fuge de ceva, ci spre altceva. Se îndepărtează de sine, cel care era alături de soț/soție, și caută o nouă versiune a sa - poate mai bună, dar în primul rând diferită - alături de altcineva. Infidelitatea spune mai mult despre cel care înșală decât despre cel înșelat.

Sunt situații în care episodul infidelității întărește relația, pentru că amândoi partenerii o privesc ca pe o experiență de învățare. Ce anume a lipsit? Ce anume ar vrea să schimbe sau să aducă în plus? O astfel de experiență poate îmbogăți relația, dându-i un nou început. Dacă lecția a avut succes, vor învăța să construiască o relație nouă diferită. Dacă nu, vor ajunge în același impas.

În terapia sistemică se vorbește despre faptul că simptomul sau problema familiei aduce stabilitate, o formă de echilibru în sistem, deși într-o manieră deazadaptativă. Similar, am putea îndemna partenerii să se întrebe ce aduce infidelitatea în relația lor de cuplu, căror nevoi răspunde, și să facă demersuri pentru a obține același lucru fără intervenția unei terțe persoane.

*Capitolul face parte din manualul ”PSIHOSEXUALITATE”, București, 2021.