La ce ajută psihoterapia...

“...poate că psihoterapia nu este întotdeauna suficientă, 
dar este întotdeauna necesară.”
Henry Ey

Foarte multe persoane au dificultăți de comunicare și relationare cu cei din jur, le este greu să se integreze și acomodeze la locul de muncă, într-o echipă, sau chiar în viața personală, în relațiile cu cei apropiați, partenerul, copiii sau părinții, tocmai pentru că nu se cunosc suficient de bine, nu știu să-și descopere/valorizeze punctele tari sau vulnerabilitățile, calitățile sau defectele.

Acest lucru ni se poate întâmpla fiecăruia în diferite momente ale vieții, iar ceea ce simțim și trăim ne consumă intens din punct de vedere psiho-emoțional, generând stări conflictuale, frământare, neliniște, nemulțumire, stres... Îți sună cunoscut?

Cu cât știi și descoperi mai multe lucruri despre tine, cu atât îți poți valorifica și eficientiza mai bine potențialul de care dispui, și cu atât ai mai multe șanse de a obține ce dorești. Paradoxul este că pentru a te schimba trebuie să te cunoști foarte bine așa cum ești, ori tocmai acest aspect îl  neglijăm cu toții de cele mai multe ori.

TU când ai “privit” ultima dată cu atenție înlăuntrul tău ? Cât de multe lucruri ai putea să spui – autentice și profunde – despre TINE, despre ce te atrage sau te îndepărtează, despre ce te supără sau te încântă cu adevărat ?

Infidelitatea

Infidelitatea este un fenomen complex cu consecințe importante asupra persoanelor implicate în acest proces. Fidelitatea într-o relație de cuplu este înțeleasă, în sens larg, ca loialitate, devotament, statornicie. Baza de la care pornesc cei doi parteneri este o promisiune (adesea nerostită sau neprecizată) că totul va fi bine și nimic nu se va schimba între ei, că vor fi alături “la bine și la rău”, ajutându-se și sprijinindu-se reciproc.

Așadar, după cum se vede, nu este vorba doar despre promisiunea de a avea un singur partener sexual, ci de respectarea unor principii și valori esențiale. Așa se explică paleta bogată de trăiri care copleșesc membrii cuplului când întâlnesc fenomenul infidelității – sunt încălcate toate aceste principii și valori, promisiuni și speranțe, dorințe și nevoi, un destin așteptat împreună.

Infidelitatea reprezintă încălcarea acordului prezumat de loialitate și de exclusivitate mutuală sexuală și emoțională. Cum înțelegem conceptul depinde însă de normele sociale și culturale ale societății la care ne raportăm în momentul respectiv. Cum definim infidelitatea și cât de nuanțată este această definiție ține de valori, norme, obiceiuri, cutume, așteptări și prescripții morale, legale, economice, sociale, culturale ș.a.

Fenomenul infidelității se referă la o relație emoțională și/sau sexuală între două persoane, în care cel puțin una dintre ele are statutul de persoană căsătorită sau implicată într-o relație stabilă și exclusivă. Este transgresarea unor limite morale, legale, sociale, culturale, de fapt, a unui sistem de valori dintr-o societate sau cultură. Întrebarea principală este dacă aceste limite au fost discutate, clarificate și bine precizate înainte de căsătorie sau au fost dictate și impuse fără drept de apel. Au fost negociate și acceptate de ambele părți? În cele mai multe cazuri răspunsul este nu.

Ca bază de plecare pentru discuția din acest capitol vă propun să analizăm câteva mituri despre infidelitate, selectate la întâmplare, dar sunt mult mai multe care fac referire la domeniul relațiilor extramaritale.

MIT: Infidelitatea este tipic masculină.

MIT: Infidelitatea apare când dragostea dispare.

MIT: Infidelitatea duce la ruptura relației.

MIT: Partenerul care înșală caută doar sex.

MIT: Partenerul înșelat suferă enorm și este distrus.

Teoria atașamentului

Teoria ataşamentului a lui John Bowlby este una dintre cele mai cunoscute şi utilizate teorii din psihologie în ultima jumătate de secol. De-a lungul timpului a generat numeroase studii, cercetări, lucrări de specialitate şi a atras profesionişti din psihologie clinică, psihiatrie şi psihoterapie, psihologia dezvoltării sau a personalităţii, psihologie socială şi multe altele.

În lucrările sale, Bowlby arată că nevoia de ataşament face parte din necesităţile de bază ale fiinţei umane, este înnăscută şi are drept scop supravieţuirea. Individul se naşte cu o serie de comportamente pre-programate (attachment behaviors), destinate să îi asigure apropierea şi conexiunea cu persoanele de îngrijire (attachment figures), pentru că acestea îi pot oferi protecţie, siguranță, alinare şi confort (fizic şi emoţional).

Această predispoziţie înnăscută este, de fapt, un sistem adaptativ care măreşte probabilitatea de supravieţuire a ființei umane – la naştere copilul nu este dotat sau pregătit pentru a rezista mediului exterior fără ajutorul unui adult/îngrijitor.

Interacţiunea cu ceilalţi este, așadar, crucială pentru dezvoltarea individului. Conform teoriei ataşamentului, în primul an de viaţă copilul dezvoltă scheme/modele operaționale - reprezentări de sine şi celălalt - care se bazează pe interacţiunile timpurii cu îngrijitorul său primar (de regulă, mama).

HIV/SIDA: capăt sau început de drum?

Deşi de mai bine de două decenii acest diagnostic este prezent din ce în ce mai des în clinicile şi spitalele de la noi, există încă o mulţime de necunoscute, temeri şi prejudecăţi legate de diferitele aspecte ce însoţesc şi definesc traseul acestei boli. Diagnosticul HIV/SIDA nu este doar o condiţie medicală, această boală vine însoţită de numeroase implicaţii psihologice, sociale, economice, juridice, familiale şi altele. 

        Reacţiile la aflarea diagnosticului HIV/SIDA sunt individuale şi particulare, nu putem vorbi despre acelaşi tablou reactiv la persoane diferite. Dar cu toate acestea, în general în tabloul reactiv sunt predominante afectele dureroase, ele fiind considerate absolut normale în acest context şi în situaţia cu care se confruntă pacientul.

        Iată câteva dintre tipurile de reacţii posibile la comunicarea diagnosticului de infecţie HIV: tristeţe, disperare, şoc, negare, furie, blocaj/anestezie emoţională, senzaţie de irealitate, retragere, renunţare, izolare ş.a. Bolile incurabile, cele cu potenţial letal - aşa cum este privită de cele mai multe ori această boală - sunt percepute ca pierderi ireversibile de către pacient şi generează trăiri de neputinţă, inutilitate, incapacitate, deznădejde. În această situaţie este extrem de necesară consilierea psihologică a persoanelor care se văd puse în faţa unui astfel de diagnostic, situaţie copleşitoare prin implicaţii, consecinţe, evoluţie şi parcurs.